Murals (2008) by PHANTAST - Graffiti - Cultural Music & Art Association inc. - 98 Milne St. Benleigh
La lumina opaitului
Episodul Nicodim este, probabil, dovada cea mai bună a imposibilităţii culturii şi inteligenţei de a constitui singure calea către Hristos.
Cultura, inteligenţa ori ştiinţa nu-s piedici, dar nici elemente ajutătoare. Iar cazul în speţă atâta chiar dovedeşte: că mintea şi învăţătura pot să nu stea în calea credinţei. (Odată omul ajuns la credinţă, cunoaşterea şi ascuţimea îi vor fi însă de folos, vor amplifica, adânci şi ageri credinţa).
Momentul Nicodim mai este – în cadrul referatelor evanghelice – şi singurul exemplu al unui fariseu luminat de credinţă. Va fi fost desigur şi pricină de mângâiere şi încredere pentru Domnul. Unul din ai Săi care-L caută, Îl recunoaşte, I se dăruie!
Nicodim e prudent (vine noaptea, intervine procedural), e un iudeu habotnic, e un fariseu, dar nu e orb; îşi dă seama că numai unul care vine de la Dumnezeu poate săvârşi ceea ce face Iisus Nazarineanul. De aceea şi merge la El. Mai târziu va fi mai puţin prudent: va interveni pentru învinuit, iscând supărarea colegilor săi (Ioan 7, 52 : „Nu cumva şi tu eşti din Galileea ?”), va purta de grijă trupului neînsufleţit al Răstignitului (Ioan 19, 39), stârnind fără îndoială mânia aceloraşi.
Nu ştim dacă Nicodim a fost ori ba mucenic. Ştim totuşi că prin el s-a arătat altceva: că, anume, la Hristos au venit nu numai vameşii, desfrânatele, păcătoşii, ci şi cărturarii.
Cazul Nicodim dovedeşte că toţi sunt chemaţi şi toţi primiţi.
Fiecare după măsura şi felul darului, pregătirii, minţii: Nicodim, aşadar, mai cu asprime şi mai cu exigenţă, ca unul învăţat ce este.
Nu numai vameşii, desfrânatele, păcătoşii – ci şi drepţii! Nicodim ni se înfăţişează ca atare, opusul fratelui celui bun din parabola fiului risipitor. Spre deosebire de acela, el – drept, cărturar, curat – intră la ospăţ, nu se sfieşte a se alătura desfrânatelor şi păcătoşilor; nici pic de orgoliu la el.
Nicodim ne oferă tabloul – încântător, consolator, splendid – al cărturarului modest, al fariseului nesigur şi nedelec¬tat de sine. Iată-l acolo, şezând în faţa Domnului, biet vizitator nocturn, oarecum zăpăcit de cele ce aude, înfricoşat neîndoielnic şi de cele ce i se spun şi de perspectiva descoperirii sale de către zeloşii farisei în casa amăgitorului, căznindu-se a înţelege, afurisindu-se probabil pentru răspunsurile neroade ce singur găseşte a formula şi de a căror stupiditate nu se poate să nu-şi fi dat prea bine seama.
Iată-l plin de bunăvoinţă, curiozitate şi incertitudine, de puternica dorinţă de a înţelege şi crede, plin de admiraţie şi simpatie şi veneraţie pentru Cel care-i stă în faţă şi ale Cărui vorbe le ascultă cu nesaţ, parcă şi cu teamă dar şi stăpânit de o nădejde nebună. Cu nădejdea aceea nebună despre care Fr. Mauriac socoteşte că s-ar cădea să ne-o insufle purtarea de pe cruce a tâlharului celui bun: iată-l pe Nicodim, tâlhar în ochii colegilor săi întru fariseism, rostind parcă şi el:
Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta, pomeneşte-mă şi pe mine, neîndemânatecul întru taine cărturar, neştiutorul întru cele adevărate doctor.
Şi nu numai la lumina acestui biet opaiţ de pe această sărmană masă, ci şi la lumina zilei înfricoşatei Tale judecăţi, pomeneşte-mă alături de toţi cei care de-a lungul vieţii Tale pământeşti Îţi vor fi umplut ori Îţi vor umple sufletul de mângâiere şi duioşie: Prea Curata Maica Ta, iubitul Tău ucenic, înaintemergătorul Tău, Veronica, tâlharul cel bun, aprigul Petru şi toţi ceilalţi şi toate celelalte. Nu ne uita nici pe mine, ori pe Luca, ori şi pe ceilalţi puţini care adeveresc oamenilor că şi cărturarilor le este deschisă calea spre cer.
Nicodim – nădejde nebună a intelectualilor unui sfârşit de veac covârşit de tipărituri, informaţii şi servo-mecanisme, înfometat de credinţă, dibuind în lumea semnificaţiilor şi semnificatelor – urma facerilor Atotţiitorului şi a făgăduinţelor lui Hristos (Nicolae Steinhardt, Dāruind vei dobîndi).