Murals (2008) by PHANTAST - Graffiti - Cultural Music & Art Association inc. - 98 Milne St. Benleigh

The Coup de Lance

CRUCEA, pregātire pentru viatā

 

“Devoţiunea mea particulară e Crucea.
Crucea este esenţa misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pămînt.
La Cruce se referă Domnul ori de cîte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea.
Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.
Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin) : simbolul interferenţei cerului cu pămîntul, al spiritului cu materia.

Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem.

Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică – luată-n derîdere, vertical, dar lipsit de libertate, vertical, dar cu mădularele în ptoză, vertical dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime.
Mai mult decît orice alt simbol, Crucea este desăvîrşită şi completa imago mundi ( imaginea lumii). O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.

Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize,
bune sunt studiile,
bună e ingineria şi
mai bună meseria–brăţară de aur,
bune-s tehnica dentară şi
sudura,
bune sunt limbile străine şi biblioteconomia,
dar, după cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întîmplă astăzi este a studia sfîrşitul imperiului roman -Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovţev – tot aşa,
cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm,
cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei.
Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a "meseriei de om în lume“.

Orice teofanizat (botezat) participă la cele două suferinţe ale Mântuitorului: batjocura şi răstignirea.
Trebuie să se ştie că în ochii multora pare de un ridicol irezistibil
şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce“. (…)

– Noi vorbim de blîndeţea lui Iisus – arătînd că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia cînd e tunsă – şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o altă însuşire a Sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim.
Insuşirea aceea este curajul.(…) Singura cale de a învinge pămîntul e curajul fizic. Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituţional, e şi dovada asumării condiţiei de om.

Chesterton e de părere că respectarea cuvantului dat îl specifică pe om, după cum pasărea e specificată de ciocul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar nu mi se pare mai puţin hotărîtoare alta. Există alta, mai particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut dovedi buna-credinţă.

Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi sta la îndemînă. Bătaia, sîngele, moartea, astea sunt dovezile care nu înşeală, care nu pot fi măsluite.
Urîte? Grosolane? Mitocăneşti? Simpliste?
Poate, dar categorice. Şi avînd ceva din brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a faptului împlinit care-i rupe gura pînă şi Satanei” (Nicolae Steinhardt).

Archived News

SFD Log In