Mîna lui Toma

Un lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei, ce nu putem înţelege noi: că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu.
Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată şi din senin o uriaşă pasăre violent colorată, de bună seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit.
Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua.
Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că – mai rău decît atît – scenariul se desfăşoară als ob (ca si cum) am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că – pe deasupra, colac peste pupăză – pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place – zice-s-ar – să acumuleze piedicile, sa ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate.
Drumurile care duc spre credinţă poartă aceleaşi nume, toate: pariul aventuri, incertitudine, cuget de om nebun.
Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborît de pe cruce, pricina este cā voia să- l convertească pe om nu prin constrîngerea unui miracol exterior evident ci prin libertatea de a crede şi dîndu-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.
Cînd i se spunea Domnului pe Golgota: "mîntuieşte-te pe tine şi atunci vom crede", greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temei unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborît de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului roşu: coborîrea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).
Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încrede: unui ne- fapt.
Pe căi ocolite lucrează.
Căi de nepătruns, zic francezii.
Iar englezii şi mai precis: "se mişcă într-un mod misterios". (Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii)