AFARĀ DIN RAI

Conceptul de “om autonom", aşa cum se desprinde el din gîndirea lui Petre Ţuţea.

O primă distincţie, mai generală, este aceea dintre “omul etern” şi “omul istoric”.
"OMUL ETERN" reprezintă făptura arhetipală, creată “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Icoană a omului originar, neatins de păcat şi de moarte, el se opune omului “căzut” în veac şi ontologic desfigurat. Sau, altfel spus, “omul etern” este omenitatea privită sub specia absolutului, în vreme ce “omul istoric” este aceeaşi omenitate în condiţia ei relativă.

“OMUL ISTORIC în ipostaza sa pozitivă, acesta este “omul religios”, cel ce se raportează neîncetat, în suişurile ca şi în căderile sale, la transcendenţa divină şi la propria sa imagine absolută, “suspinînd după mîntuire”, laolaltă cu Firea întreagă, cum spune Apostolul (cf.Rom.8, 19-22). Pentru Petre Ţuţea, omul religios se realizează suprem în omul creştin. În ciuda aparenţelor, “omul religios” al lui Petre Ţuţea nu-i totuna cu acel homo religiosus al lui Mircea Eliade, dedus “ştiinţific” din materialul magico-mitico-religios al istoriei religiilor. Petre Ţuţea se raportează la omul Revelaţiei depline, la cel ce trăieşteîn Hristos şi pentru Hristos.
Mircea Eliade a înţeles de minune religiozitatea omului arhaic, dar a avut, din păcate, o proastă întîlnire cu creştinismul.
Aici Petre Ţuţea este mai degrabă de părerea lui Nichifor Crainic: religiile arhaice, precreştine, abia de pot fi numite “religii”; mai potrivit ar fi să le numim “religiozităţi în căutarea lui Dumnezeu”; căci, în vreme ce creştinul Îl trăieşte aievea pe Dumnezeu, în Hristos Cel Întrupat, necreştinul Îl visează imperfect, aproximîndu-L mitologic sau filosofic, cu puteri omeneşti (drama “religiilor naturale”). Dar Dumnezeul Cel Viu nu poate fi substituit nici de Zeii Fabulei, nici de Dumnezeul abstract al filosofilor! Nu-i mai puţin adevărat că orice om religios, fie el creştin sau necreştin, este principial orientat spre Divinitate, simţindu-se insuficient sieşi şi refuzîndu-se “devenirii oarbe”, “vremii care vremuieşte”.

Ipostaza negativă a “OMULUI ISTORIC” este “omul autonom”, cel ce raportează totul la sine însuşi, tinzînd să se în-singureze în ţarcul acestei lumi, dominat de trufie şi de amăgire.
Împrumutînd termenii lui Bossuet (la care şi Petre Ţuţea obişnuia să facă apel), putem spune că “omul autonom”, ignorînd “calea Domnului”, bîjbîie ca un orb pe “calea omului”.
Sau, în termeni augustinieni, el întoarce spatele acelei civitas Dei (cetatea divinā) şi se înfundă, cu perversă voluptate, în civitas terrena (cetatea terestrā).

De fapt, creştineşte vorbind, “autonomia” aceasta este doar una iluzorie. Căci omul, cînd se desprinde de Dumnezeu, nu rămîne “singur” decît în aparenţă. În realitate, el devine “jucărie” sau “unealtă” a diavolului. Răul, s-a spus, nu are bază ontologică, el nefiind altceva decît “lipsa Binelui”,privatio boni(Fericitul Augustin).
Prin urmare, absenţa lui Dumnezeu devine, de la sine, prezenţă a diavolului; de aceea, “cetatea pămîntească” a Fericitului Augustin nu este doar civitas terrena pur şi simplu, ci este civitas terrena sive diaboli.  În fond, ce altceva face acest om decît să repete păcatul luciferic?
Poate că dacă un Lucian Blaga nu s-ar fi jucat mai înainte cu termenii aceştia (mai ales în Trilogia cunoaşterii), Petre Ţuţea n-ar mai fi zis “om autonom”, ci de-a dreptul “om luciferic”. Căci, în ultimă instanţă, acesta este “omul autonom”: un om bolnav de luciferism, în sensul strict teologic al cuvîntului.

Acest om autonom sau luciferic poate fi privit din multe puncte de vedere.
Petre Ţuţea l-a tratat cu precădere din perspectiva cunoaşterii. De altfel, înainte de toate, “omul autonom”, încîntat de sine însuşi, deviază de regulă sensul existenţei, dinspre mîntuire (soteria), fie spre cunoaştere (“gnosticismul” prost), fie spre creaţie (falsa “demiurgie”). El înlocuieşte viziunea religioasă a lumii cu o viziune culturală; ar vrea să re-gîndească şi să re-creeze lumea lui Dumnezeu cu puterile minţii şi mîinilor omeneşti! Toată existenţa lui devine astfel căutare şi făptuire deşartă, căci caută unde nu este de găsit şi făptuieşte ce nu poate să dureze. Îşi poate umple lumea pînă la refuz, dar nu o poate transcende. Se mişcă năuc în cercul vicios al lui “aici” şi “acum”, în imanenţa Naturii şi a Istoriei, înşelînd şi înşelîndu-se deopotrivă.

Este vorba, pînă la urmă, de o proastă întîlnire cu Realul, pe care îl confundă cu aparenţele (phainomena) acestei lumi sau cu fantasmele minţii sale. De “Realul unic”, care este Dumnezeu, el nu ştie, nu poate sau nu vrea să se apropie. De aceea, cunoaşterea eşuează fie în materialismul pozitivist, fie în idealismul raţionalist, fie – după oboseala prea multor “ratări” – într-un scepticism dezabuzat. “Omul autonom” începe prin a se crede “măsură a tuturor lucrurilor” şi sfîrşeşte prin “a certa” realitatea că nu se potriveşte cu ideile lui, precum Hegel, sau prin a se întreba, asemenea lui Pilat: Quid est veritas? (Ce mai poate fi Adevărul... printre atîtea “adevăruri”?!).

Istoriceşte vorbind, “omul autonom” s-a născut în Grecia filosofilor, a murit în Evul Mediu creştin şi a reînviat o dată cu Renaşterea păgînizantă; a-l aştepta “să moară” din nou, de “moartea bună” a propriei lui suficienţe – acesta ar putea fi sensul ultim al supralicitatei formule a lui Malraux “Secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc” (Rāzvan Codrescu, Petre Tutea: Esecul "Omului autonom").