ÎNCEPUTUL PROPOVĀDUIRII (Ioan 1:38)

'Ei au zis, Învātātorule, unde stai? El le-a zis: veniti si vedeti! Si au rāmas la El în ziua aceea'.

Învātātura prin învecinare.
Functiile si atributele ei:
- Învātātura aceasta e binecuvintarea risipirii: te abati de la cele dinainte ale tale si zābovesti în locul acela unde ti-a iesit in cale învātātorul; mai mergi ceva si iar te opresti, lārgindu-ti viata.
- Învātātura te smereste, tu esti cel care vine al doilea, primul fiind învātātorul care a pregātit sederea ta, învecinarea ta.
Învātînd, îti recuperezi familia, te aduni iarāsi în logica vietuirii tale rotunde; miscārile îti devin calculate, cuvintele māsurate.
- Prin învātāturā, prin locuirea în curtea înteleptului, devii simplu. Te obisnuiesti cu monotonia cereascā a lui Dumnezeu, cu ritmurile si respiratiile spiritului; începi sā întelegi ce înseamnā învecinarea cu taina; capeti din blîndetea ritmului liturgic.
- În ultima parte a învātāturii, învātātorul nu te mai tine de mînā, nu te mai struneste. Ai acum un mers optim, fārā grabā sau molesealā; învecinîndu-te, capeti certitudinea cā singura scāpare este în sus – iar scara spre cer este lungā, fiecare treaptā trebuind luatā în serios, deosebit de celelalte.

Înainte de a se cunoaste si a se iubi, vecinii ridicā garduri stabile, obsesive si interogative prin pozitia lor separatoare, pînā cînd sunt scurtate, lāsat fiind un pîrleaz, al trecerii prin salt de la o locuire la alta.
Biblioteca si Biserica îsi ridicā zidurile – înalte, obsesive, separatoare; înteleptul te învatā sā le vezi ca pe niste învecināri, ca pe niste spatii la care poti apela oricînd ai nevoie – si nu numai...
Îti aratā care sunt pîrleazurile cunoasterii, fācînd din trāirea ta în lume un infinit prilej de vizitare si iscodire.
O culturā pusā sub semnul învecinārii e o cultura cu mai multe sanse de a transforma existenta ei în lume într-o învātāturā, pentru sine si pentru altii. Spiritul capātā valente pedagogice; omul de culturā îsi ia în serios rolul de educator, avînd o nouā viziune asupra celor din cetate, pe care îi considerā, acum, potentiali elevi. Se reinstaureazā raportul de cāldurā învātātoreascā. Cuvîntul nu se pierde atîta vreme cît este învātat, transmis testamentar prin învātāturā.

O culturā bazatā pe relatia duhovnic (învātātor) – ucenic (elev) e menitā unei perpetuāri foarte adînci în istorie. Si mai ales, cu acest nou canon, o asemenea culturā e menitā si ascensiunii cātre cer.
Tutea face o necesarā legaturā între durata istoricā a culturii si menirea ei în vecie:
Deopotrivā apartinînd celor douā planuri, Tutea e un ambivalent semn, cātre pāmînt si cātre cer;
Ca un hornar colindînd pe strādutele vechi ale unei culturi ce nu a tisnit încā spre universalitate,
Tutea, cu scara pe umār, ne îndeamnā la o urcare spre cer care niciodatā nu poate fi prea tirzie (Radu Preda, Jurnal cu Petre Tutea).

• < Prev
• Next >