DRUMUL MAGILOR (3) ABRAHAM

  ABRAHAM. In 2066 înainte de Hristos, la vista de 100 de ani,  i se naste Isac.

SODOMA SI GOMORA, Facere 18 ('Cetātile din cîmpie').
Abraham este mentionat nu numai în Biblie ci si pe tāblitele descoperite în Tell Mardikh, sud-est de Alepo în Siria în 1963 (The Ebla enigma).
Cele 17.000 de tāblite, scrise in cuneiform, fāceau parte din biblioteca regelui asirian Asurbanipal în Ninive, din mileniul 3 î.H.
Alāturi de Abraham sînt mentionati si profeti. Se face referire si la 'Cetātile din cîmpie' care au fost distruse de Dumnezeu.

Despre cei nestiuti, care fac binele în discretia vietii (Abraham si nepotul Lot).

Gabriel Liiceanu : "Acolo este vorba de cei care, prin bunātatea lor, fac ca lumea sā tinā. E vorba de ei, în putinul numārului lor, pentru simplul fapt cā lumea nu poate sā subziste fārā o talpā a binelui. Vestea despre cît de corupte sunt cetātile Sodoma si Gomora ajunge pînā la urechea lui Dumnezeu. Acesta promite cā se va informa, cā va vedea despre ce e vorba. Constatā cā, într-adevār, lucrurile au luat-o razna si îi transmite alesului sāu, Avraam, cā are de gînd sā distrugā Sodoma.
Dar face mai mult: îi dā cuvîntul si lui Avraam, îl lasā sā spunā ce crede. Si-atunci începe o discutie între Avraam si Dumnezeu, în care în prim- plan ies geniul de negociator al lui Avraam si îndurarea divinā. În final, Dumnezeu promite cā  daca se vor gāsi în Sodoma doar 10 drepti, va cruta cetatea".

Andrei Plesu: "Accentul în acest pasaj din Vechiul Testament cade asupra faptului cā pînā si o fārîmā de bine poate rāscumpāra o imensitate de rāu. Adicā o comunitate se poate mîntui, poate fi iertatā, dacā înāuntrul ei s-a pāstrat un cît de mic nucleu de puritate.. Asta ar fi o dimensiune, un voleu al acestui text; altul ar fi mārinimia dumnezeiascā. Dumnezeu nu vrea sînge. E gata sā se îndure de un loc destrāmat moralmente, dacā în el pîlpîie fie si cea mai micā flacāre de curātie. E o temā care apare si în cîteva parabole din Noul Testament: 'Împārātia' poate debuta discret, imperceptibil, dintr-o sāmîntā minusculā. Grāuntele de mustar care produce un întreg arbore, picātura de drojdie care pune aluatul in expansiune, pe scurt, putinul care are un enorm potential de crestere.
Diferenta dintre bine si rāu este cā rāul e 'legiune', trebuie sā fie amplu, dezlāntuit, abundent, în vreme ce binele poate rāsturna balanta, chiar fārā atuul cantitātii.
Sigur, tangential, textul pe care l-ai invocat aduce în discutie si tema unui mic grup de oameni pe care nimeni nu-i stie neapārat, care nu s-au distins prin isprāvi spectaculoase..." (Dialoguri de duminicā, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu).

ISAC, FIUL LUI ABRAHAM, A FOST SALVAT DE LA SACRIFICIU.
FIUL OMULUI ÎNSĀ A MERS PÎNĀ LA SACRIFICIU!

 "Sfânta cruce e stropită şi sfinţită de scumpul şi preacuratul sânge al Mântuitorului nostru. (Celor ce obiectează ortodocşilor şi catolicilor că se închină la două lemne suprapuse, li se poate răspunde: nici gând să se închine la două lemne suprapuse! Se închinā la cu totul altceva: La crucea pe care a şiroit, sfintindu-o, scumpul sânge dumnezeiesc).
E altar, e locul sacru al suferinţei Nevinovatului, al Răscumpărării omenirii şi al ruperii zapisului ce apăsa asupra noastră de la Adam încoace.
Pe cruce s-a săvârşit Cel care, ascultând de porunca Tatălui şi pentru mântuirea noastră, S-a deşertat de a Sa dumnezeire şi a primit moartea, şi încă moartea pe cruce.
Pe cruce s-a oficiat o slujbă şi o jertfā şi un act de reaşezare a omenirii în situaţia ei de necorupţie originarā.
Hristos e fratele, prietenul, însoţitorul nostru, dar şi Cel CE Şi-a aflat sfârşitul pe lemnul blestemat, sub privirile ironice şi biruitoare ale unor duşmani neînduplecaţi, setoşi de spectacolul zvârcolirilor bietului trup sortit morţii. Cel defăimat, învins, pradă a unui obiect neînsufleţit care-şi împlineşte – rece şi dur – groaznica-i menire. Si acesta e Hristos. Pe acesta sā-L trecem cu vedera?

Chenoza Crucii e dovada cea mai limpede si mai puternică a totalităţii şi seriozităţii întrupării lui Dumnezeu. A fost ales un popor mic, sărac şi subjugat, a fost preferată familia modestă a unui teslar (nu a unui nobil, unui bogătaş, unui cărturar, unui preot). Ba mai mult decât atât, spre a da întrupării caracterul ei ireversibil totalitar, autentic, cinstit, neprecupeţit s-a recurs la moartea pe cruce, chin cumplit, prelung, supliciu ruşinos şi socotit blestemat infamie supremă: spre a preface întruparea divinităţii în acceptarea completă a condiţiei omeneşti.

Au mai fost prooroci, învăţători, filosofi şi doctrinari de seamă care au predicat şi enunţat lucruri frumoase, înălţătoare, minunate. Dar care-i acela care şi-a pus la bătaie trupul şi s-a dat de bună voie unei morţi îndelungate şi cumplite? Nici unul nu s-a învoit să moară „ca un câine”, aidoma eroului lui Kafka. Şi tocmai caracteristica aceasta a lui Hristos să fie refulată în adâncurile conştiinţei noastre susceptibilă şi stăpânită de grija îngropării accidentelor (sau, fie, erorilor) supărătoare pentru chietudinea noastră sufletească?  Să eliminăm esenţa,  fapta capitală, neegalabilă, inimaginabilă pentru psihia noastră mai presus de orice auto-compătimitoare?

Socrate, omul, a murit înconjurat de discipoli fideli, tratat cu deferentă, sorbind din cupa cu otravă nedureroasă, filosofând, senin şi demn, ca un zeu.

Hristos – Dumnezeu şi-a ales partea cu tâlharii şi netrebnicii (die Geachteten). A murit părăsit de ai Săi, expus gol, plin de răni, de vânătăi şi de sânge, pe un dâmb spurcat, luat în derâdere, provocat, aparent de-a pururi biruit şi compromis, exemplificând – vertical şi exasperat – condiţia umană.
Care nu e numai a Sa. E a noastră a tuturor. Acoperind-o, ne minţim pe noi înşine, ne trădăm, ne lipsim de lucrul acela prin care s-a înfăptuit mântuirea noastră.

Măreţia lui Hristos, spre deosebire de mult onorabilul sfârşit a lui Socrate, este de a fi consimţit să moară ca ultima dintre făpturile Sale, nemângâiat, cunoscător al deznădejdii (şi ce ar fi suferinţa omenească lipsită de simţământul deznădejdii, altceva decât o pseudo-suferinţă?), zdreanţă omenească prinsă în cuie spre dispreţul, ocara şi distracţia adversarilor Săi (sau a numeroşilor amatori de spectacole tari).

Socrate moare ca un zeu, imperturbabil şi distins, Hristos ca răufăcătorul cel mai vulgar. Aceasta e dovada divinităţii Sale, a integralităţii şi integrităţii întrupării Sale.
Fără de cruce şi răstignire, Hristos ar fi fost un mare şi nobil propovăduitor; numai prin ele Se mărturiseşte Fiu al lui Dumnezeu, Fiu al Omului, şi Izbăvitor.
A ne lepăda de cruce – chiar fără intenţii rele şi hulitoare -înseamnă a nu înţelege misiunea pământească a lui Hristos, voinţa Sa de a Se identifica soartei omeneşti, de a o cunoaşte în forma sa cea mai neprefăcută.

Ecce homo, vorba aceasta a lui Pilat Îl identifică pe Fiul lui Dumnezeu cu omul şi destăinuie omului cât de mare a fost dragostea Ziditorului pentru făptura Sa.
Pe cruce s-au unit dumnezeirea şi omenirea – indisolubil – şi s-a pecetluit îndumnezeirea făpturii.
Aşezând crucea la loc de cinste în biserică şi în casă, purtând-o sub chip de cruciuliţă pe trupul sau veşmintele noastre, ne afirmăm de fapt co-dumnezeirea, aducem prinos de cunoaştere condiţiei omeneşti care nu-i decât vrerea de teandrie" (Nicolae Steinhardt, Dāruind vei dobîndi).

• < Prev
• Next >