ELI, ELI, LAMA SABAHTANI? 1May 1989 - primul Paste in Brisbane

HRISTOS NU LE-A FACUT SEMN CU OCHIUL UCENICILOR!
SUFERINTA A FOST REALA!

Eu le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atît mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie.
Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate. în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.
Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de allzumenschlich-ul: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

 Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total încît pînă şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia.
Dacă n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat mohorîţi, tîrşîindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e. (Se simţiseră atît de stingheri, de păcăliţi, îneît se rugaseră de primul trecător întîlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.)
Nici Toma n-ar fi pus condiţii atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă. Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi.    
Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea – ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie – nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii – în tabloul lui Mathias Griinewald de la Uiiterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie – pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec.

Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, El nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea tară sare, ca nunta fără lăutari. (Iar dacă tîlharul cel bun e primul om care soseşte în rai – înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricît de sincer şi de sfîşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ nu prin simţiri. Numai tîlharul cel bun simte la fel cu Domnul.) Întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon. Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu. Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după cîteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.
O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii -sau ateii?
Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa? Ce oribil „spectacol” presupune, fără de voie, monofizitismul! Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi Fiul său nu L-a cruţat“. Acest nu L-a cruţat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală. Numai prin împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obţine decoctul final: suprema amărăciune.
Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit“, iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decît pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.” De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedînd să sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce -solemniter – ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i durerea, neîncetat se referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, pînă la cele din urmă consecinţe (şi Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet omenesc întreg). Dacă şi-ar fi păstrat – măcar în parte – impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost – pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu” ori „ritual”, deci admisibil, comestibil. La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.” Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-a plătit o fantasmă; came din carnea noastră, sînge din sîngele nostru.
Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18):” Pentru aceea dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.” Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde.

Ca-ntotdeauna găsesc la Dostoievski, spus fără înconjur, ceea ce bănuiam; în orbecăire, lumină – deodată. Cu privire la viziunea lui Holbein găsesc textul exact: „Tabloul nu e frumos… e cadavrul unui om care tocmai a îndurat dureri nesfirşite… dacă un astfel de cadavru (şi întocmai aşa trebuie să fie) a fost văzut de discipolii lui… cum oare au putut crede, privindu-l, că acest cadavru va învia?” NICI N-AU CREZUT!
„Dacă moartea e atît de groaznică şi legile naturii atît de nemiloase, cum le poţi stăpîni? Şi oamenii aceştia, care au stat în jurul mortului, au resimţit desigur în seara aceea o groaznică tristeţe, o adîncă descumpănire care dintr-odată le spulberau toate nădejdile şi aproape tot ce credeau.”
NU LE-A FĂCUT SEMN CU OCHIUL UCENICILOR ! SUFERINTA A FOST REALA!

Socrate şi Iisus Hristos
Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sîngelui, a trădării şi a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină şi demnă. A lui Hristos, dimpotrivă, poartă – întreagă – pecetea tragediei, dezgustului şi ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenţi, care-i sorb cuvintele în vreme ce el -imperturbabil şi luminos – soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferentă de temnicier. Părăsit şi trădat de ai săi, Hristos se zvîrcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, intre doi bandiţi, pe un maidan. Socrate mulţumeşte zeilor ca scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?”
Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei. pare – prin contrast – literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate – cu bună credinţă şi izbîndind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestinglierit de scimăvii pînă în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane”.
(din: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii“).

IMPROVIZARE/PROVIZORAT.
1May 1989 - Primul Paste în Brisbane - Activity Room -West End Primary School:
- Sf Vase si cadelnitā  împrumutate de la Greci;
- Sf Antimis cu sf. moaste, semnat de Patriarhul Justinian pe care a slujit tatāl meu, preotul Gheorghe (adus de preoteasa Maria din Romania)
- Fārā cārti de cult;
- Sf. Cruce din altar confectionatā la fabrica "Bolts and nuts" din Jane St. West End.
- O coalā de icoanā de la episcopul sîrb Longhin care m-a hirotonit în preot, o candelā, lumînāri si sfesnice în geamantan pe bicicletā.

HRISTOS A INVIAT!

• < Prev
• Next >