OMUL SI ÎNGERUL.
"Enescu, în convorbirile cu Gavoty, numeste douā repere pe care le-a pāstrat, din copilārie, toatā viata: pāmîntul si religia.
Blaga ar fi exultat: ce splendidā ilustrare a spiritului rāsāritean, a 'sofianicului care coboarā'!
Nu 'cerul înstelat' si 'legea moralā' ( a doua nefiind decît expresia abstractā a primului), ci cerul si pāmîntul, iatā o polaritate adevāratā, polaritatea însāsi: materia si forma, balastul si aspiratia. Cu precizarea cā, aici, 'materia' si 'balastul' nu sunt termeni peiorativi, ci datele obiective ale umanitātii, imediatul ei. Singur imediatul acesta dā pret (si trup) tintei. Cāci fārā trup, fārā pāmîntul nostru constitutiv, religia n-ar fi decît Schwarmerei, cochetārie rāsfātatā, un soi de hobby sublim, cāruia nimic nu i se opune.
Trebuie sā fii înger pentru ca religia des-trupatā sā aibā sens.
Pentru om, religia e locul unei neîntrerupte 'agonii', al unui rāzboi: rāzboiul dintre bunātatea pāmîntului si bunātatea lui Dumnezeu. Fārā bunātatea pāmîntului din el, omul se pierde în rozuri.
Doar îngerul rezistā, pentru cā rāmîne luptātor, chiar si în conditia spiritului.
Si îngerul are douā repere constante, aceleasi:'pāmîntul si religia'. Doar cā, la el, sunt, prin decret divin, rāsturnate. Pāmîntul e 'cerul' lui. El stā alāturi de omul pāmîntesc, încearcā sā se integreze, sā se insinueze ordinii lui, pentru a-l absorbi. A locui în ceruri si a avea pāmîntul ca treabā zilnicā, acesta e destinul îngerului.
Semnificativā, oricum, intuitia lui Enescu: muzica e, între toate, arta cea mai lipsitā de trup: ca un înger care lucreazā asupra pāmîntului din noi, asupra a ceea ce, în noi, e pāmînt arabil" (Andrei Plesu, Jurnalul de la Tescani).