VALURILE VIETII, de Nicolae Steinhardt.
'Cind Dostoievski a scris: "Pe patul de moarte fiind si venind cineva sa-mi demonstreze cu argumente irezistibile ca nu Hristos e adevarul ci alceva, eu voi ramine cu Hristos si ma voi desparti de adevar", el a dat expresie unei stari de spirit opusa celei carea vremelnic a cazut prada mica turma a lui Hristos.
In prezenta valurilor vietii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanse, zgomote si furii, crestinul e dator sa-L aleaga - oricit ar fi tumutul de mare, de naprasnic, de incontestabil - pe Hristos.
Furtuna e realitatea, dar Adevarul este Hristos.
Sa se increada in Cel nevazut, sa nu se supuna cerintelor semete si spaimelor negre faurite de o regie abila dar in fapt superficiala, aparenta, care-i in functie de durata, adica de val care ca valul trece. Taraboiul desigur e mare si realitatea se arata a fi devenit numai ostilitate si vuiet, hau si navala, portile s-ar zice ca au fost ferecate, iesire nu mai incape, ajutor nu mai are de unde si pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile; da, valurile pot acoperi in orice clipa mica, neputincioasa nava a vietii omenesti.
A spune totusi: nu, a repeta (cum ne sfatuieste Andre Suares) cuvintul lui Neptun catre valurile dezlantuite: nu, nu, nu, a considera drept maya (cum zic hindusii) - adica iluzie, amagire, scenografie - tot decorul acela ce se straduieste a transmite impresia de inelectabilitate si iremediabil, iata arta de a fi crestin: increderea in Hristos chiar la ananghie, nu numai in zilele vietii de sart, cind cerul e senin ori usor posomorit, cind zgomotul de fond al realitatii nu s-a prefacut in urgie sonora...' (Daruind vei dobindi)