ISPITA CREDINTEI. 

Existā o ciudatā ispitā - de dreapta, conform Pārintelui Cleopa - as numi-o ispita credintei consideratā ca panaceu totalitar al grijilor si înlocuitor general al virtutilor omenesti, care-i o împātritā ipostazā a trufiei combinatā cu naivitatea:

a) Convingerea cā prin credintā scāpām de boli, cā nu se poate sā mai fim bolnavi; sau, dacā ne îmbolnāvim, cā nu avem nevoie de medici si medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tāmādui prin rugāciuni. Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observatia fācutā de Gide lui Maritain (îl chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenta unei minuni. Cel care o încearcā se pune în situatia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinarā a recursului.
E totodatā lipsā de modesstie; medicii si medicamentele sunt si ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnāveste întocmai ca toatā lumea se vindecā întocmai ca toatā lumea, nu altfel - cu ajutorul medicilor si al medicamentelor (fireste, dacāîi este dat sā se tāmāduiascā).

b) Convingerea cā prin credintā scāpām de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivā.
Patericul: la intrarea unui sat de ticālosi stau doi draci. In jurul mînāstiruu de cuviosi cālugāri nevoitori întru desāvîrsire stau douā mii.

c) Convingerea cā nu mai este trebuintā de virtutile obisnuite ale omului de rînd: întelepciunea, judecata sānātoasā, iscusinta, strādania... Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toti semenii sāi. Credinta ne ajutā, ne întāreste, ne înaltā, ne bucurā, dar nu tine locul însusirilor  si calitātilor omenesti. (Ea, în general - si asta-i regula - nu conferā un statut exceptional. Ne dā fericirea, dar în raport cu lumea si cu oamenii nu numai cā nu ne acordā privilegii, ci ne creeazā îndatoriri în plus).

d) Convingerea cā putem oricînd obtine orice fārā nici un efort; nu, putem obtine prin rugāciune darurile duhovnicesti cele suprafiresti. Pe ale firii, si care tin de slabele noastre puteri, trebuie sā le dobîndim prin mijloacele comune. Îngerul îi deschide lui Petru portile temnitei si îl descātuseazā, pentru cā acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceste: Încinge-te...încaltā-te cu sandalele... pune haina pe tine, fiindcā stā în puterea lui s-o facā si se cuvine, asadar, sā o facā numai cu mîinile sale.
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii).