FLOAREA LACRIMILOR, de Emil Garleanu.
Fugeau de urgie. Spaima ii gonea. Arsita le topea puterile. Asinului i se muiara genunchii. Iosif il opri o clipa, ajuta Mariei sa se coboare si-o sfatui sa se odihneasca citeva clipe la umbra rara a unor spini...
- De ce plingi tu, Marie? Maria nu raspunse, dar, fiindca nu avea cu ce sa-si stearga lacrimile, lua scufita copilului si o duse la ochi. Intr-un tirziu, cind sa plece iar la drum, Maria vazu ca scufita e uda de lacrimi. Si cautind, zari tulpina uscata a unui spin si puse scufita in virful ei sa se usuce. Iosif mingiie asinul, ajuta apoi Mariei sa se ridice, dar cind Maria se intoarse sa ia scufita, ramase locului uimita: tulpina spinului, se prefacuse in lujer verde si-n locul scufitei stralucea o floare alba ca zapada, deschisa ca un potir de cristal. Si de atunci pina astazi, crinul culege in floarea lui, cele dintii lacrimi de roua ale diminetii. (Vol. Din lumea celor care nu cuvinta. Schite)