CALEA BINELUI

 

„Experienţa fizicienilor Michelson şi Morley a dovedit în chip hotărât că,
dinlăuntrul unui sistem închis nu se pot face observaţii asupra mişcărilor absolute ale acelui sistem,
deoarece observatorul, aflându-se şi el în interiorul sistemului, e prins, deci antrenat, în mişcarea absolută a acestuia.
Aşadar, nu poate „ieşi" dintrînsul ca să-l observe „din afară" şi să emită constatări obiective cu valoare nerelativă

 

Experienţa Michelson-Morley mai poate folosi la ceva.
La rezolvarea marii probleme: de vreme ce Dumnezeu e dincolo de bine şi rău,
înseamnă că nu există nici binele, nici răul şi că  facerea binelui devine o simplă iluzie, o inutilă obsesie.
Că Dumnezeu stă dincolo de noţiunile noastre de bine şi rău nu încape îndoială.” 

 „Răspunsul la întrebarea de ce — în aceste condiţii — mai are rost să făptuim binele ni-l dă tot experienţa Michelson-Morley.
Suntem părţi ale unui sistem închis de unde nu putem face observaţii absolute asupra temeiurilor morale ale universului.
Nu suntem în situaţie de Dumnezeu, ci în situaţie de om, care de fapt nici nu poate şti nimic.
Cine spune că ştie se înşeală, îl vădeşte experienţa MichelsonMorley. Putem şti unele mărunţişuri, unele fleacuri.”
 
„Marile adevăruri absolute însă nu le putem şti din cauza experienţei Michelson-Morley:
suntem înlăuntrul sistemului, nu putem nici face constatări absolute, nici avea certitudini.
Ce putem avea? Doar intuiţii, bănuieli, credinţe.”
"Putem doar crede, cînd e vorba de lucruri serioase.
Si credem cā în sistemul acesta închis în care ne aflām,
singura cale pe care ne putem apropia de absolutul Dumnezeu (cel ce nu e nici bun nici rāu) este calea binelui.
E o credintā intuitivā, incertā, relativā, stict empiricā, naivā, copilāroasā. Si e singura.
De ce totusi o primim?
Pentru cā binele (si numai binele) ne învatā a sāvîrsi Hristos în care credem si care e Mijlocitorul cu absolutul Tatā situat dincolo de bine si de rāu;
care, cînd S-a întrupat, a mers numai pe calea binelui.
Si pentru încā un motiv: experienta noastrā existentialā ne dovedeste cā numai cînd facem binele dobîndim ceva ce rāii nu pot avea: linistea si pacea - bunuri supreme.
Nu stiu cā-i asa.
Cred cā-i asa si constat - experimental - cā asa e.
Dumnezeu nu e bun sau rāu, dar aici,
în situatia noastrā relativā, în sistemul nostru închis, dominat cu exclusivitate de rezultatele experientei mentionate, pentru noi care nu putem avea cunostinte absolute,
aici si pentru noi, provizoriu si relativist,
singura cale dātātoare de liniste si pace si de acces la Hristos,
(care pe acest pāmînt, cît a stat pe el, n-a fācut decît binele si ne-a dat de înteles cā pînā una alta binele singur ne poate duce spre absolut)
este a sāvîrsirii binelui.
Ni se cere, si în aceastā privintā, smerenie;
smerenia de a ne da seama cā nu suntem în situatia divinitātii, ci a fāpturii.
Dumnezeu poate fi dincolo de bine si rāu, noi nu". (Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii).