CERUL CĀTEILOR GRASI SI AL PISICUTELOR CU FUNDĀ

 Dragostea şi salvatoarea putinţā de a ierta

—Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii,
ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii(teologia mai bine decât zoologia ne dezvăluie tainele: Emil Cioran);
ori un înalt cod de purtări (confucianismul, şintoismul);
ori o terapeutică evazionistă (stoicismul, Yoga, zenul),
ori un set de întrebări (taoismul);
ori un act de supunere în faţa Unicului (iudaismul, islamismul).
E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta.
Nici o religie nu concepe îndreptarea păcatelor altfel decât pe drumul logic al compensării (iar în brahmanism şi budism teoria, prinsamsara, e împinsă până la consecinţele cele mai absolute);
numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc — deci şi cel mai scandalos — act.

(În această metanoie, revoltătoare pentru ordine, raţiune şi dreptate,
îşi găseşte probabil explicaţia şi ciudata repulsie pe care, singură printre celelalte confesiuni, o provoacă multora creştinismul.)

Creştinul cată să respecte din toată inima budismul, brahmanismul, iudaismul, islamismul…
dar să nu uite că religia lui e foarte deosebită de acestea.
E o credinţă în care eu cred că cerul final nu e al matematicilor sau filosofiilor, ci al pletelor albe şi al căţeilor graşi şi al pisicuţelor cu fundă.
(De vreme ce Domnul îi cheamă pe copii şi-şi aseamănă împărăţia cu ei, nu ar fi deloc de mirare să se afle într-însa ce le place lor.)
Matematica e adevărată, ca şi dreptatea, ordinea, mecanica sferelor. Dar numai pe o porţiune. Sus de tot e altceva (Nicolae Steinhardt).