Mila e un simţământ, o virtualitate, o stare sufletească: o stare harică.

Simţămîntul acesta (spre a ne da după modul de vorbire cel mai răspândit), impulsul acesta, darul acesta complex cuprinde, în doze variabile şi nouă cu neputinţă de precizat, numeroase altele dintre cele mai nobile şi mai frumoase: bunătatea, iubirea, prietenia, sensibilitatea, afecţiunea, mărinimia, frăţia, bună voirea.

Dar nu se confundă cu nici unul din ele. Le împreunează, le şi depăşeşte. Şi dintre toate e neîndoielnic cel mai greu de explicat şi definit. E, mai presus de orice, o simpatie, o compătimire, o compasiune. Şi ce dezvăluie elementele acestea de compunere (sim, com) de nu tocmai părtăşia, capacitatea de a ieşi din tine însuţi, de a iubi pe semenul tău nu numai ca pe tine ci mai mult decât pe tine, de a te substitui lui, de a simţi şi suferi întocmai ca el, devenind oarecum una cu el.

Mila, scurt spus, presupune facultatea de a te părăsi şi a lua locul altuia, fără a-l judeca, nu dincolo de bine şi de rău cum spunea Nietzsche, dar dincolo de dreptate şi osândă şi tăgăduind asprul, adagiu „fiecare pentru sine”.

Să nu gândim că samarineanului îi va fi fost uşor să procedeze, aşa cum a făcut. Va fi avut grijile şi preocupările lui. E foarte probabil să fi fost grăbit, plecat cu treburi cum era, că nu i-a venit la îndemână să se oprească din cale, să găsească răgazul de a se îngriji de un om grav rănit, desigur incapabil de a se mişca de unul singur. Samarineanul s-a identificat cu necunoscutul a cărui soartă o preia; nu numai că l-a ajutat, ci i-a jertfit interesele, timpul şi necazurile proprii. S-a purtat ca şi cum ar fi fost el însuşi cel lovit şi jefuit, rămas valid. A pătimit, adică, odată şi la fel cu celălalt.

Iată ce-i adevărata milă care, odată încă nu-i simplă milostenie ci înţelegere a durerii, fricii, amărăciunii, obidei altuia; care-i iubire, înduioşare şi mai ales, mai înainte de orice altceva, participare, părtăşie, facultatea de a te investi în situaţia altuia, de a vedea lucrurile din perspectiva lui, de a te părăsi pe tine însuţi spre a deveni pentru oarecare vreme un altul. (Nicolae Steinhardt)