CHENOZA CRUCII

Au mai fost prooroci, învātātori, filosofi si doctrinanari de seamā care au predicat si enuntat lucruri frumoase...
Dar nici unul nu s-a învoit sā moarā ca un cîine!

Sfinta cruce e altar, e locul sacru al suferintei Nevinovatului, al Rāscumpārātorului omenirii si al ruperii zapisului ce apāsa asupra noastrā de la Adam încoace.
Pe cruce s-a sāvîrsit Cel care, ascultînd de porunca Tatālui si pentru mîntuirea noastrā, S-a desertat de a sa dumnezeire si a primit moartea, si înca moartea pe cruce.
Pe cruce s-a oficiat o slujbā si un act de reasezare a omenirii în situatia ei de necoruptie originarā.

Hristos, fratele, prietenul, însotitorul nostru, dar si:
- Cel ce si-a aflat sfîrsitul pe blestmatul lemn, sub privirile ironice si biruitoare ale unor dusmani neînduplecati, setosi de spectacolul zvircolirilor bietului trup sortit mortii.
- Cel defaimat, învins, pradā a unui obiect neînsufletit care-si împlineste - rece si dur – groaznica-i menire.
- Si acesta e Hristos.
Pe acesta sā-L trecem cu vederea?

Chenoza Crucii e dovada cea mai limpede si mai puternicā a totalitātii si seriozitātii întrupārii lui Dumnezeu.
A fost ales un popor mic, sārac si subjugat, a fost preferatā familia modestā a unui teslar (nu a unui nobil, unui bogātas, unui cārturar, unui preot).
Ba mai mult decit atît, spre a da întrupārii caracterul ei ireversibil, totalitar, autentic, cinstit, neprecupetit, s-a recurs la moartea pe cruce, chin cumplit, prelung, supliciu rusinos si socotit blestemat, infamie supremā : spre a preface întruparea divinitātii în acceptarea completā a conditiei omenesti. (Nicolae Steinhardt, Dāruind vei dobîndi).