Problema menirii omului (a speciei umane) în univers.

 

Cred însă că e în parabola de la Matei, capitolul 21, versetele 33 la 44, vorba şi de ceva mai adânc şi mai cuprinzător decât - mă exprim în termeni juridici – o simplă novaţiune prin schimbare de mandatar. Ne este propusă spre a fi abordată cu emoţie însăşi teribila şi tainica – mai înfricoşătoare şi mai greu de pătruns de nu şi de conceput dintre toate – problemă a menirii omului (a speciei umane) în univers.

Poate că nicăieri în toată succesiunea referatelor evanghelice nu apare Hristos (deşi nu-i menţionat cu numele) mai vădit în ipostaza Sa cosmică de punct Omega (de ne este îngăduit a folosi vocabularul lui Teilhard de Chardin), de

Mediator între zidire şi Ziditor.

Rezultă din parabolă – dacă nu ne sfiim a-i da un înţeles mai larg decât cel strict textual – că ni se cere a fi nu numai simpli semnatari-parteneri ai unui legământ, ca noţiunea închegată în cuvântul ebraic brit implică o participare activă, constantă şi caldă la planul divin, asumarea totală a rolului misterios şi imens pe care este chemat omul a-l îndeplini pe acest pământ şi, probabil, dincolo de limitele lui, pe întinsul spaţiilor şi timpurilor galactice. Nu putem sta pasivi ori nepăsători, necum ne împotrivi prin fărădelegi, a ne mânji şi compromite prin fapte josnice şi slute, a ne depărta de Atotţiitorul prin calcule interesante, grija de rapida chivernisire şi alte soiuri de jalnice scârnăvii.

Celui ce are i se va da, iar celui ce nu are şi puţinul ce are ori crede că îl are, i se va lua (Matei 25, 29; Marcu 4, 25; Luca 8, 18 şi 19, 26); suntem aşadar trataţi şi răsplătiţi proporţional cu intensitatea părtăşiei ce manifestăm neprofanului (luând aminte la primejdia că deprinzând a ne închina lui Mamona ne vom afunda din ce în ce mai iremediabil în nisipurile mişcătoare ale uscăciunii şi lipsei de apă).

Partea noastră nu poate fi decât alături de Tatăl, Care până acum lucrează (Ioan 5, 17) şi de Fiul deopotrivă lucrător; ne sunt cerute, ca şi lucrătorilor din vie, roade, altfel spus fapte, acţiuni, conlucrare.

Iar de nu, dacă ne arătăm incapabili şi nevrednici – ori şi ostili, răufăcători, agenţi activi ai răului – treaba nu poate rămâne în suspensie şi de izbelişte, aducerea ei la bun sfârşit va fi luată de la noi şi pusă în mâinile altora.

Răspunderea noastră e colectivă, e a întregii specii, în orice caz a celor conştienţi şi aflaţi în situaţia de a putea să determine cursul evenimentelor, a celor care nu pot invoca odioasa scuză „n-am ştiut” ori culpabilul argument „ce-mi pasă mie” (cu varianta: nu sunt păzitorul fratelui meu).

„Lucrarea viei” nu are în vedere doar pe farisei ori saduchei, ci însuşi neamul israelitean, însăşi omenirea, sincronismul activităţii omului cu planul divin, cosmic şi soteriologic.

Nu vreţi voi? Vă depăşeşte rolul în care aţi fost distribuiţi?

Vă copleşeşte măreţia misiunii? Sau vi s-a stins vechea flacără?

Aţi pierdut virtutea de altădată?

V-aţi rătăcit printre ispite şi aţi căzut în robia patimilor?

Ei bine, se va găsi cine să lucreze în numele Meu.