FANTOME PIERDUTE ÎN CEATĀ
Vrem să fim iertaţi dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi.
Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.
Ceilalţi! Ei ne apar undeva, departe, un soi de fantome pierdute în ceaţă.
Ni se pare de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată.
Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.
Nici cu gîndul nu gîndim cā s-ar putea întîmpla sā fi gresit, sā fi nāpāstuit pe careva; parcā, temeinic încrustatā în tesuturile adînci ale sinei, o blantā cu talerul dreptātii neclintit îndreptat în favoarea noastrā, ca si acul busolei mereu îndreptat catre miazānoapte. (Nicolae Steinhardt, Dāruind vei dobîndi).