BETHLEEMUL ROMÂNESC
Peştera Sfântului Apostol Andrei este aşezată într-o poiană din pădurea Migilet, din marginea localităţii Ion Corvin, judeţul Constanța, în vechea provincie romană Scythia Minor, la numai câţiva kilometri de cetatea antică Adamclisi şi de monumentul Tropaeum Traiani.
Tradiţia şi unele descoperiri arheologice acreditează această peşteră ca fiind locul în care, pentru o perioadă de timp, a locuit însuşi Apostolul Andrei, ajuns pe meleagurile strămoşilor noştri geto-daci în misiunea lui de propovăduire a Evangheliei. De aceea şi poartă numele lui Andrei cel întâi chemat. În această peşteră, pentru prima oară în zona Dobrogei de astăzi, s-a săvârşit frângerea pâinii, forma primară a Sfintei Liturghii.
Despre istoria Peşterii Sfântului Apostol Andrei nu se cunosc foarte multe date. Ea a fost redescoperită, însă, în anii ʼ30 ai secolului trecut, de către avocatul Ion (Jean) Dinu, în urma unui vis.
În vara anului 1944, peştera transformată în biserică a fost sfinţită de către Episcopul Tomisului, Chesarie Păunescu. La scurt timp după aceasta, trupele ruseşti invadatoare au distrus-o. După decenii de restrişte, biserică a renăscut prin râvna cuviosului monah Nicodim Dincă, iar locul şi-a recăpătat sensul şi importanţa iniţială, devenind astăzi un reper unic şi inconfundabil pe harta creştinismului românesc şi, deopotrivă, pe cea a creştinismului din sud-estul Europei.
Peştera Sfântului Apostol Andrei face parte din salba de aşezăminte sfinte de pe ambele maluri ale Dunării (Dervent, Silistra, Axiopolis, Galaţi etc.), unde apostolul a întemeiat biserici şi a hirotonit preoţi.
”Jurnalul fericirii" de Nicolae Steinhardt, Editura Dacia,1997,pagina 222
Ni se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţii.
Şi să nu le luăm în tragic.
Să ieşim din noi, să nu ne gîndim la noi.
Şi să fim nepăsători la ale lumii.
Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.
Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi.
Să fim curajoşi şi îndrăzneţi.
Şi să fim blînzi şi smeriţi cu inima.
Să nu scoatem sabia.
Şi totuşi să fim ai Unuia care n-a venit să aducă pace pe pămînt ci sabie şi foc;
dihonie şi despărţire între fiu şi tată, între fiică şi mamă, între noră şi soacră.
Să nu ţinem la viaţă, să fim oricînd gata s-o jertfim, defăimînd deşertăciunile.
Şi să avem drept scop suprem dobîndirea vieţii veşnice.
Să nu căutăm mîntuirea în moarte sau neant, ci păstrînd modesta condiţie luptătoare a omului.
Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvîrşiţi, să ne îndumnezeim.
Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri.
Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărît să ne vindece de ale lumii.
Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?