FURIA NOASTRĀ DETECTIVĀ.
Desigur cā orbii implorau sā-si redobîndeascā vederea, vederea fizicā, posibilitatea pentru ochii lor de a-si exercita functia lor fireascā, înregistrarea pe retinā a înfatisārilor lumii exterioare.
Si Iisus aceasta chiar, neîndoielnic, le da: posibilitatea aceasta organicā, fiziologicā, fotograficā.
Dar întrebarea pe care ne-o putem pune este dacā nu cumva Domnul sāvîrseste nu numai înlāturarea unui betesug corporal (functional), ci si mai mult decît atît ?
Cāci de vāzut - în sens propriu, direct - vād si fariseii, care sunt orbi.
Si vedem cu totii, buni si rāi, vedem bine, ba si prea bine.
Prea bine îi vedem pe ceilalti, pe semenii si vecinii nostri (pe alcātuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, pînā la firicelul pe care natural ar fi fost ca māruntirea sā-l fi apārat de furia noastrā detectivā.
Le urmārim - necrutātori, neobositi, nesātiosi - toate gesturile, în nādejdea cā vom surprinde greseli, pācate, turpitudini de care sā ne înfiorām, dobîndind astfel dreptul sā începem a striga cu glas înalt si a dezlāntui oprobriul public împotriva lor; ori mācar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi în temeiul cārora sā-i putem face de rîs si de ocarā.
Le aflām cu exactitate contabilā abaterile toate, încā si nevinovatele micute, neînsemnate devieri de la normā, ne sprijinim pe acest simt al vāzului, pe aceastā actiune scrutātoare a privirii, vigilenta noastrā neadormitā si vrajmasā o folosim spre a ne alimenta si împrospāta ura, scîrba si zavistia, si apoi a statornici un fundament moral si obiectiv propensiunii noastre fierbinti cātre delatiune si fāurirea atît de plācutului si mereu savurosului, inepuizabilului desfātātor spectacol al suferintei, prābusirii si pieirii aproapelui nostru.
"Doamne, sā vād" poate însemna, pe lîngā vointa recîstigārii simplei capacitāti vizuale (care se confundā cu defāimarea si condamnarea celor din jur) si altceva:
- putinta de a vedea, observa (mai bine zis) retine, sesiza nu numai defectele, greselile si ticurile (ori trāsāturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit si încāpātînat antropomorfism), ci si natura cu podoabele ei, produsele artei, insusirile îmbietoare si faptele bune ale semenilor nostri, actele lor de sfintenie si eroism (rare, însā nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia.
"Sā vād" poate semnifica si zdruncinarea fixatiei asupra hidoseniilor (efective ori presupuse, ori transmutate dinlāuntrul nostru la ceilalti), lārgirea cîmpului vizual (care sā nu se mārgineascā la depistarea întru denuntare a erorilor sau slābiciunilor altora, ci sā îmbrātiseze si tot ceea ce în aceastā lume înrobitā pācatului certificā totusi lucrarea duhului: arta, bunātatea, jertfa, bunāvoirea, frumusetea, fidelitatea), trezirea noastrā din cosmarul urii si intolerantei.
"Sā vād" poate, asadar, însemna si nādejdea accesului la o cale "strîmtā" care apropie de Domnul.
Exclamatiei "Doamne, sa vad" e plauzibil sā i se atribuie si un al doilea înteles, de tainā.
Acest înteles ultim si criptic este poate cel adevarat si principal, deoarece nu implicā doar o categorie restrînsā de infirmi, ci întregul neam al oamenilor.
In aceastā semanticā a vedea vrea sā zicā mai presus de orice a ne vedea pe noi.
Ce-i dāruieste mai de pret Hristos celui care crede în El ?
Care anume extraordinarā facultate i-o pune la îndemanā?
Aceea de a se vedea pe sine asa cum îl vād ceilalti din preajma sa, cum îl socotesc si-l calificā rāuvoitorii sāi cei mai îndîrjiti.
Deodatā, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticālosia si jalnica noastrā josnicie. Iesim din noi. Ne pārāsim. Ne însusim o fortā psihicā antigra-vitationalā. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor: asupra noastrā chiar. Si declanseaza în memoria noastrā un proces anamnezic de neasemuitā intensitate, aducîndu-i constiintei aminte de toate, riguros toate relele ce a înfāptuit cîndva.
Aceasta-i, probabil, esenta actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzator si mai aprig efect al întîlnirii cu Mîntuitorul, cu Descoperitorul.
Devin, cum grāieste Apostolul, o fāpturā nouā.
Dar în prealabil ni se relevā, ca într-o strāfulgerare, faptura veche, înlāntuitā în fārādelegile ei nenumārate.
Si oarecare vreme (trei zile a fost Pavel fārā vedere) nu vād, adica nu mā vād decît pe mine, fantoma obsesivā si spāimîntātoare a fiintei ce am fost pînā ce nu m-a fulgerat si învāluit lumina milostivirii împārātesti.
Dintr-odatā valul cade - si vedem.
Ce vedem ? Pe noi, mai întîi.
Mā vād pe mine, complet, nesulemenit, neamāgit, si nu dinlāuntru.
Între fiintā si sine e acum o distantā uriasā, o prāpastie. Si mā cutremur si mā înfior, ca la Judecata de Apoi (Nicolaie Steinhardt, Dāruind vei dobîndi).
ZIUA MAMEI
