ADAM SI EVA :  "Din toti pomii pot gusta fārā grijā, numai din cel al cunoasterii nu!"

"Pentru a gusta, fārā pericol, din pomul cunoasterii, trebuie sā ai îngāduinta lui Dumenzeu, controlul Lui. Cîtā vreme nu ai acordul divin, contactul cu fructul cunoasterii e ucigas. Cu alte cuvinte, cunoasterea nu e legitimā decît dacā tine cont de Dumnezeu. Dimpotivā, cunoasterea autonomā, "liberā", profanā e vinovatā si, ca atare, mortalā.
Nu existā cunoastere valabilā fārā Dumnezeu - asta aflām din Genezā.
Pācatul este tentativa creaturii de a cultiva cunoasterea independent de autoritatea Creatorului. De aceea, acest pācat nici nu poate fi rāscumpārat decît prin gestul, de o divinā vehementā, al Întrupārii. Cāci în întrupare Dumnezeu sterge intervalul dintre cunoastere si propria Sa fiintā.
Spre a arāta cît de intimā e legātura dintre cunoastere si prezenta Sa, pedagogul suprem se aratā lumii ca însāsi fiinta cunoasterii.
Cunoasterea devine o persoanā.
Si Persoana aceasta spune, pentru toti surzii si smintitii de tot soiul: Eu sunt calea, Eu sunt adevārul, Eu sunt viata. Numai prin mine accesul la cunoastere e rāsplātit prin adevār si viatā. Fārā de mine cunoasterea duce la eroare si moarte.
Voi muri, prin Fiul Meu, moartea voastrā, ca voi sā nu mai muriti de ea. Iar cine nu va pricepe nici acum cā nu existā adevār în afara Mea, cine, vāzînd cu ochii trupesti cā Eu si Adevārul suntem una.
Cine va continua sā umble dupā o cunoastere goalā de mine ('sunt gol!' - descoperise Adam prin cunosterea sa 'liberā'), acela nu mai poate fi iertat: pācātuieste împotriva Duhului Sfînt si nu  se poate astepta decît la 'plîngerea si scrîsnirea dintilor', în întunericul cel mai dinafarā'.
Euharistia, ca împārtāsire cu trupul lui Dumnezeu, e singurul fel potrivit de a musca din Adevār si de a rāscumpāra astfel muscātura gresitā a pācatului originar". (Andrei Plesu, Jurnalul de la Tescani).

2. LEGAMÎNTUL LUI DUMNEZEU CU EVA :  "... sāmînta femeii va zdrobi capul sarpelui" ( Facere 3:15).
Nasterea Maicii Domnului la 8 Sept marcheazā începutul anului bisericesc si al pelerinajului omenilor întelepti (magii) spre leagānul Betleemului spiritual.

3. Steaua a rāsārit în momentul fāgāduintei divine în Rai, însā nu a putut fi vāzutā decit dupā mii de ani, deasupra Betleemului:
"La steaua care-a rasarit e-o cale asa de lungā,
Cā mii de ani i-au trebuit luminii sā ne-ajungā" (Mihai Eminescu).

4. Magii / atletii binelui pe pista de alergare:
'Unii au cāzut si nu pot sā se ridice pentru cā nu au de ce sā se sprijine,
iar corpul le e prea slab sau prea obosit,
unii s-au oprit  si au rāmas într-un loc anume,
altii continuā sā alerge, dar au pārāsit pista,
iar altii privesc 'concurentii' si atît...
Dacā nu stii unde esti, nu dispera;
dacā acesta nu este nici începutul si nici sfîrsitul,
înseamnā cā esti undeva între cele douā"( Alex Gheorghe, Eu unde sînt, Dilema, 31 Aug 2016).

5. TIMPUL SACRU.
"Mircea Eliade (1907 - 1986) abordeaza timpul si spatiul din perspectiva culturalului. Comportamentele existentiale ale omului, adica raportarea la marile evenimente ale vietii - nasterea, casatoria, moartea - sunt de doua tipuri: religioase si areligioase.
In operele "Tratat de istoria religiilor" si "Sacrul si profanul" Eliade diferentiaza intre omul religios si omul areligios.  Sacrul si profanul sunt doua modalitati distincte de a fi in lume. In vreme ce existenta omului areligios este fixata definitiv si unic in cadrele inguste ale profanului, omul religios are privilegiul de a se situa alternativ in cadrele profanului si, prin intermediul ritualurilor si sarbatorilor, in spatiul sacrului.
Spre deosebire de omul areligios, pentru omul religios spatiul si timpul nu sint omogene si nici continui. Unele portiuni de spatiu si de timp sunt calitativ diferite de celelalte. Exista intervale de timp sacru (timpul sarbatorilor religioase) si intervale de timp profan (durata temporala obisnuita, lipsita de semnificatie religioasa). In timpul ritualurilor sau sarbatorilor religioase, alaturi de timpul profan se manifesta un alt ritm temporal, timpul sacru, nonistoric, avind o alta structura si o alta origine. Intre timpul sacru si timpul profan exista o ruptura, ruptura care poate fi anulata de catre omul religios gratie ritualurilor religioase.

Prin natura sa, timpul sacru este reversibil: este un timp mitic primordial readus in prezent - prin intermediul ritualurilor religioase.  Timpul sacru este reactualizat periodic prin participarea  la experienta religioasa. Orice sarbatoare religioasa, orice Timp liturgic semnifica reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc intr-un timp mitic, al inceputurilor. Participarea religioasa la o sarbatoare implica iesirea din timpul profan si reintegrarea in timpul sacru. Omul religios care participa la timpul sacru este co-prezent (contemporan) cu timpul originii, cu timpul cosmogonic.
Omul religios traieste atit in timpul sacru cit si in timpul profan. Timpul sacru ii apare sub forma unui timp circular, reversibil si recuperabil prim mijlocirea riturilor. Acest comportament il diferentiaza pe omul religios de cel areligios. Pentru cel din urma, timpul este legat de propria sa existenta, avind un inceput singular si un sfirsit unic - moartea.
Eliade este de parere ca omul are dorinta de a suprima timpul profan si de a trai in timpul sacru: "repetarea arhetipurilor tradeaza dorinta paradoxala de a realiza o forma ideala (arhetipul) in insasi conditia existentei umane, de a ne afla in durata fara a-i purta povara, adica fara a-i indura ireversibilitatea" ("Tratat de istoria religiilor").
Eliade sustine in  "Sacrul si profanul" ca omul areligios in stare pura, adica refractar in totalitate la orice forma de sacralitate, nu exista. Majoritatea celor "fara religie" se comporta in mod religios fara sa isi dea seama". (Adrian Tiglea, Memorator de Filosofie, Bucuresti 2011).