Murals (2008) by PHANTAST - Graffiti - Cultural Music & Art Association inc. - 98 Milne St. Benleigh
Ultimul dintre cele 7 cuvinte rostite de Iisus pe cruce (Ioan 19:30) este: "Savirsitu-s-a".
Nu este vorba, fireste, despre consemnarea unui obstesc sfirsit, ci despre sentimentul Celui care moare ca misiunea care i-a fost incredintata a fost indeplinita. Care fusese aceasta misiune? Sa duca Intruparea pina la capat, sa asume, pina la ultimul detaliu, conditia omeneasca. Ere nevoie ca Dumnezeu sa se faca om, pentru ca omul sa capete sansa indumnezeirii. Usor de spus! Dar cum poate Dumnezeu sa se faca om? Nu sa "se pre-faca", sa defileze august printre creaturile Sale, ca o metafora vie. Ci sa treaca, neprotejat, prin toata mizeria omenescului: sa fie haituit, ispitit, umilit, inspaimintat, chinuit, parasit si, in cele din urma, ucis. Sint compatibile aceste experiente cu anvergura lui Dumnezeu? Misiunea lui Iisus Hristos este sa demonstreze ca da. Dar, trebuie sa recunoastem, e o misiune imposibila. Atit de greu de imaginat si de indurat, incit, la un moment dat, Iisus insusi incearca sa abandoneze ("Fa sa treaca de la Mine cupa aceasta...").
Ispitit, Mintuitorul este (in pustie, de demonul insusi). Haituit de protrivnici si abandonat de cei apropriati este. Umilit de autoritatile Ierusalimului este. Infricosat de precipitarea destinului sau tragic este (sudoarea de singe din gradina Ghetsimani). Torturat fizic este. Condamnat pe nedrept este. Pe cruce, nu este scutit nici de o criza a credintei (exprimata, cu patos, printr-un citat din Psalmi:"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?"). Pentru ca temeritatea de a fi coborit in trup omenesc sa fie consumata pina la capat, nu mai lipsea decit episodul ultim, episodul mortii. Abia dinaintea acestui episod, Iisus putea spune: misiunea Mea s-a incheiat! "Savirsitu-s-a!" Pasul urmator e al Tatalui si al Duhului : Invierea, Inaltarea si Apostolatul. Relele omenesti pot, astfel, in sfirsit, sa primeasca promisiunea si temeiul rascumpararii.
Spun toate acestea ca sa marturisesc ca, pentru mine, Sarbatoarea Pascala e un fel de a recapitula inventarul greu de dus al incercarilor prin care trecem de-a lungul unei vieti: provocarea, subrezenia, derapajul, suferinta, disperarea, dubiul, revolta, moartea. Cu un cuvint, depozitul de "patimiri"al destinului nostru, cu potentialul lui de ïnviere","adica de trecere peste, de valorificare si transfigurare. E o proba dura, un "memento" destramator, suportabil doar prin speranta. Ceea ce ni se mai spune, cred, este ca avem dreptul sa ne fie mila nu numai de aproapele de linga noi, ci si de aproapele din noi insine. Avem voie sa ne fie mila de noi, de vreme ce Calvarul hristic ne pune in situatia - unica, am impresia, in universul religiilor lumii - de a ne fi mila de Dumnezeu Insusi. E un gind tulburator, pe care Emil Cioran l-a rostit, contemplind citeva Rastigniri sculptate de George Apostu :"A fi credincios si a-ti fi mila de Dumnezeu - iata paradoxul patetic al crestinismului!".
Stiu: Saptamina Patimilor culmineaza in bucurie si lumina. E, ca sa zicem asa, o poveste cu "happy end"si avem tot dreptul sa participam euforic la victoria asupra mortii si la perspectiva propriei noastre nemuriri. Dar, uneori, mi se pare ca, absorbiti in entuziasmul unei celebrari legitime, tindem sa pierdem din vedere ponderea aspra, dar edificatoare, a traversarii patimilor. Invierea nu trebuie, din punctul meu de vedere, sa oculteze, sau sa atenueze, parcursul chinuitor care o precede. De aceea, desi nu suspectez pe nimeni de rea credinta, sau superficialitate, ma descoper usor iritat de supra- abundenta de iepurasi, floricele, fundite, ousoare de plastic plantate prin piete, briz-brizuri festive si chermeze populare. N-am nimic impotriva: sa ne bucuram! Dar sa nu lasam sa se stearga prea repede si prea usor cearcanul de suferinta al bucuriei noastre ...(Andrei Plesu, Adevarul Romanesc, 14/04/15)